Ecce homo

M-am nascut la Lupeni, am crescut la Bistrita. Tata e din judetul Suceava, iar de aproape 10 ani stau in Bucuresti. Mama insa era din Maieru, cel mai frumos loc din Romania pentru mine. Asa ca si eu ma consider maierean, acolo imi placea sa merg, acolo imi petreceam multe din vacantele de vara sau iarna, impreuna cu verisorii mei Mariana, Petrisor si Sorin. Din cand in cand insa trebuia sa mergem si la bunici si asta nu era o stire foarte buna pentru mine. La Maieru erau dealuri verzi si la cativa kilometrii Muntii Rodnei, la Budus era mai sec peisajul si nu erau verisorii mei. La Maieru mergeam “la vale” in Somes si eram “baiatul simpatic de la Bistrita”, la Budus unchiul Nucu ma arunca unde era apa mai mare insa asa am invatat sa inot. La Maieru, mergeam de Craciun sa colindam si de revelion cu “Plugusorul” si faceam 400 lei intr-o seara, iar la Budus stateam langa o soba si ascultam aceleasi povesti plictisitoare in aceea vreme.

Acum insa pot sa zic ca am gresit. Bunicul Lazar a fost si va ramane pentru mine cel mai mare barbat pe care l-am intalnit. Nascut in 1908 a avut parte de o viata incredibila. A participat la al doilea razboi mondial pe frontul de est, a fost capturat de rusi si tinut in lagar la Debrecen. De acolo a urmat un drum cum doar in filme mai vezi. Inghesuiti in vagoane de marfa romani, cehi si chiar unguri au traversat toata Romania, iar la Constanta au fost aruncati intr-un vapor cu destinatia Odessa. Dupa trei zile si trei nopti au fost nevoiti sa mai stea 48 de ore pe mare, rusii erau in plina sarbatoare si un vapor de detinuti nu era prioritatea lor. Drumul insa nu s-a terminat aici, in urmatorele luni au fost trimisi in bazinul Donbas din Ucraina sa lucreze in minele de carbune. In toamna anului 45 a fost eliberat dupa 15 luni. Intors la Maieru a dat de comunisti si de primele forme de organizare ale C.A.P-urilor. Nu i-a placut nici una, nici alta si i-a infruntat in plen, la caminul cultural. Consecinta a fost 8 luni de inchisoare la Bistrita si o perioada lunga dupa aceea de supraveghere. Pe toate le-a dovedit si s-a intors acasa la Maria, sotia lui. Au avut zece copii: o fetita ce a murit la cateva zile dupa nastere, Stefan, Lazar, Solovastru, Ion, Leontina, Irina, Lenuta, Cornelia si Floarea-mama mea. O astfel de familie pentru un om simplu nu era treaba usoara. Se muncea zi-lumina adica de la 5 dimineata pana pe la 8 seara inclusiv sambata. Munca dura si simpla, cu plugul, cu animalele, cu semanat si cu arat, in soare si in ploaie. Omul nu a avut timp sau oportunitatea sa mearga la scoala, nu a facut nici macar un an, insa stia Biblia pe de rost. Nu va ganditi ca a fost un sfant, mi-a spus de cateva ori ca a facut la randul sau prostii ca orice tanar, dar razboiul si toate greutatile vietii l-au indreptat. Mai tarziu, la finalul anilor ’60, s-a pocait, iar fiecare slujba i-a imprimat in constiinta Biblia, pe care a invatat-o pe de rost.

Cand facea o pauza (nici atunci nu se oprea din treaba, desfaca porumb), se aseza pe o bancuta in fata casei batranesti si ma cheama sa imi povesteasca. Omul avea un dar ce si acum ma duce acolo. Ma uitam fascinat la el, ii priveam mainile aspre si ma trecea peste mii de kilometrii, pe frontul sovietic, in detasamente de cate 100 de soldati, insiruiti pe cate patru randuri, marsaluind sute de kilometrii pe jos, prin noroi, adormind pe rand in mers-sprijinit de cate doi camarazi. Ii vad cum isi imparteau bucatile de paine pietrificata, cum cadeau si se ridicau si cum au fost capturati de rusi.

Din cand in cand venea la Bistrita sa isi vada copiii si nepotii. Statea la noi (am crescut intr-un apartament de 39 de metri patrati si eram deja eu, mama si sora mea) si fara falsa modestie va spun ca ii placea sa mearga in vizita la ceilalti insotiti de mine. El la costum si cu palarie, cu privirea numai inainte si eu mic si curios la tot ce spunea. La toata lumea ma lauda apropo de scurtaturile ce le stiam prin oras. Desi uneori il duceam a nu-stiu-cata-oara pe aceleasi stradute, intotdeauna exclama: ia uite, deja am ajuns la Big! Si din cand in cand mergeam la cofetarie si ne tratam cu cate un ecler sau o amandina, dupa caz. Seara se chinuia sa prinda la un radio Gloria Europa Libera si Vocea Americii si cand nu reuseam prindea o sarma de teava de la calorifer. Uneori chiar functiona! 🙂

radio gloria

Iar cand vroia sa se intoarca la Budus (7 km de Bistrita) si vremea era buna, o luam amandoi agale peste Dealul Budacului si din poveste in poveste ajungeam cat ai spune amintiri.

Verisoara Elena a facut un comentariu la poza cu bunicul Lazar ce am pus-o pe facebook acum cateva luni. Si de aici a inceput ideea de a scrie despre el: Ecce homo! Acesta-i omul! Cel ce crescut noua copii, a prins doua razboaie mondiale si a participat la unul, si completez eu nu s-a plans niciodata. Barbatul ce a pus de mancare in farfurie la mai mult de 10 oameni intotdeauna, cel ce a muncit cu mainile lui o viata intreaga, cel ce a stat langa o femeie pana la 87 de ani, cel care m-a invata cele mai de pret cuvinte: adevarul e adevarat, povestitorul, agricultorul, credinciosul si piosul, tatal cel aspru dar drept, soldatul, detinutul, cel pe care nu l-am auzit frustat decat daca era vorba de comunisti, fratele Lazar, bunicul si sotul.

Acesta-i omul adevarat, acesta-i barbatul.

Bunicul

 

facebookmail