Pentru cei singuri

Drumul spre casa seara e cel mai crunt. Te urci in tramvai si lumea se baga in sufletul tau fara sa ceri asta, fara sa vrei, fara sa le spui nimic. Si te uiti prin ea, prin geam, prin vitrinele de la H&M si panourile publicitare cu Nurofen, ai putea sa tai tot orasul cu privirea ta. Dupa aceea mai ai de mers din statie pana in casa. Pe langa chioscuri cu baietei, “domnisoaraaa ce misto esti!”, pe langa spalatoria din cartier unde lumea buna isi spala BMW-urile cu care se fataie prin centrul orasului si simti cum fiecare pas pe care il faci prin asfaltul plin de gropi si denvelari e o incercare de echilibru, mai degraba o tentativa de a nu cadea. Iti spui de zeci de ori ca nimeni nu te intelege, ca ai ajuns la o limita si ca esti singura. Si mai faci cativa pasi, mai treci si de nea Cornel ce isi repara in fiecare zi motocicleta si iar esti tu, singura cu gandurile tale ce sunt tot mai incalcite. Pe scara te intalnesti cu un vecin ce duce gunoiul, il saluti si nu iti raspunde, probabil devii invizibila si nu te-ai prins de asta. In frigider bate vantul si simti asta pana in oasele din spate dupa ce ti-a adiat un pic si in inima. Dus? Comanzi o pizza? Telecomanda? Te uiti a zecea oara la telefon si nimic, nimeni.

Acum…

Nu suntem singuri niciodata. Ne inchipuim ca la capatul lumii am fi singuri, insa in bagaj intotdeauna impachetam langa periuta de dinti si perechea de jeansi favorita amintirile noastre, pasiunile si neimplinirile dar si zambetul ala frumos, de amintire suava.

Nu putem cere favoarea asta, sa fim singuri. Cand “completam” formularul catre Doamne Doamne casuta asta nu poate fi bifata. Suntem toti in povestea asta. Cu bune, cu rele, cu momente in care ne vine sa ne bagam piciorul in tot. Chiar si in momentul asta in care iti vine sa urli. Suntem toti aici. Nu suntem singuri.

main_heart_full_full

Credit foto

facebookmail